Podul voinței. Partea a II-a

Căutați sămânța cu înțelepciune, și în momentul în care ați găsit izvorul, semănați! Roadele îngrijite vor fi cele care ne vor hrăni sufletul.

Alegerile pe care le facem, nu doar ne pun la încercare, ci ajung să ne controleze viața. Se pricep atât de bine să ne conducă pașii prin locuri necunoscute, locuri de care nu am auzit vreodată ori despre care ni s-a povestit cândva. Întalnim oameni pe care nu i-am văzut nicicând sau chipuri familiare cu care nu am mai vorbit demult. Cât de benefice ne vor calatoriile și întâlnirile depinde doar de noi înșine.

Azi am decis să mă întorc și să mă desprind, pentru moment, de mirajul muntelului. Așa l-am privit în acea zi. A apărut din senin și s-a îndepărtat odată cu gândurile mele care veneau de-a valma.

Sub adăpost mintea mea căuta odihna. Pesemne tot drumul o obosi și își găsi numaidecât un culcuș călduros. Ni s-a spus de nenumărate ori că noaptea este un sfetnic bun, dar nu și atunci când inima noastră pare amorțită de povara gândurile. Cu toate acestea a lăsat-o să se cuibărească și o luă în brațe ca o mamă protectivă, apoi îmi șopti:

  • Odihnește-te. Nu ai de ce să te mai îngrijorezi, ele sunt acasă acum.
  • Nu îmi fac griji pentru mine, ci pentru tine.

Îmi zâmbi și tăcu.

Zorii zilei mă găsiră cu o carte în mână și o cană mare de cafea. Pierdusem șirul cuvintelor, când un gând luminos îmi brăzdă mintea. Cine mă poate contrazice că o carte și o cafea nu-s aducătoare de idei? Doar cei care nu sunt obișnuiți cu cafeaua. Nici nu știți ce pierdeți!

Da, bănuiți bine: mi-am luat rucsacul și am plecat într-o lungă și primejdioasă aventură. Da, ca cea în munții Alpi sau în Sahara, luând cu mine doar ce este necesar.

Aflată din nou în fața muntelui, m-am întâlnit cu cea mai mare dintre primejdii: podul. Acesta se mișca în toate direcțiile, atunci când voiai să faci pași mici pe el. Fricile nu pot fi alungate cu jumătăți de măsura. Cu cât tremuram mai mult, cu atât era mai agitat. În secundele următoare am făcut un prim pas ferm și se domoli, însă de sus în jos priveliștea nu se afișa a fi una la fel de prietenoasă.  Se pare că atunci când dăm peste ceva înfricoșator, rădăcinile răului s-ar putea găsi altundeva. Se prezentau a fi într-un necunoscut, dar pe care nu aveam de gând a-l cunoaște. Așa că m-am întors la capătul sigur al podului.

Nicio idee nu vine singură, ci însoțită de mirosul pătrunzător al cafelei și de liniștea rândurilor pe care le citeam. Pentru ce să îmi doresc ceva mai mult, când mi-e bine acolo, chiar dacă cunosc împrejurimile cu ochii închiși?!

M-am așezat pe iarbă cu privirea spre miraj, căci așa părea din unghiul în care eram, atâta vreme cât îmi doream să ajung la el, dar nu am semanat niciuna dintre semințe. Mă simțeam neputincioasă, dar cu o minte ageră și cam atât. Întinzându-mă și mai bine pe pătura cea verde, mă săgetă a doua idee: “Dar oare celor care au cunoscut universul au privit în jos doar cu încredere? Cred că au urcat tot mai sus, asumându-și fiecare ascensiune și fiecare coborâre.”

După mult timp, am înțeles că o minte liniștită gonește temerile și te lasă a vedea și mai bine ușile care se deschid. Întâlnisem și eu una: pe cea de-acasă.. Un dreptunghi mare care se deschide și  se închide necondiționat.

Va urma..                                         

 Autor: Maria Neagu


De configurație juristă, în urmă cu câțiva ani am ales să fac ceea ce mă face cu adevărat bucuroasă. Și astfel, la vârsta de 30 de ani am început o altă școală, și nu anume cea de arte și totodată am publicat și prima carte. Aceste două activități m-au ajutat să evoluez și să devenin o variantă a mea și mai bună. Către noi înșine trebuie să ne îndreptăm atunci când ne vrem să ne simțim împliniți, când vrem să ajutăm și să ne ajutăm. În toți acești ani am învățat că a cere ceea ce merităm depide de atitudinea pe care o avem față de ceea ce pretindem și modul în care acționăm.

 

 

      

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *